Giuvanni nto desertu

(Matteo 3, 1-16; Luca 3, 1-21)

Quannu u tempu arrivau di Diu signatu,
Giuvanbattista allura fu mannatu
o populu di Diu p’arrisbigghiallu
ed a turnari a Diu pi richiamallu.
Si stava nta vaddata du Giordanu,
vicinu a lu desertu, e nta ddu chianu
si misi a priricari, e la so vuci
forti ntrunava e un era propriu duci.

Comu profeta a genti u canuscia
vidennu puru comu si vistia:
cu na tunica i pila di gameddu
e ntornu ai cianchi na cintura i peddi.
Po’ pi manciari, chiddu chi truvava
ddà nto desertu ad iddu ci abbastava,
sia cavalletti ca meli sarvaggiu
e nzoccu c’era ddà d’ogni autru erbaggiu.

Iddu gridava a tutti: “Pinitenza
aviti a fari si a vostra cuscenza
di peccati vuliti libbirari,
e doppu vi faciti vattiari”.
La so parola un arrivava morta,
tantu ca ad iddu genti d’ogni sorta
s’avvicinava e poi ci addumannava:
“Nzoccu êmu a fari?”, ed iddu arriplicava:

“U tempu s’avvicina, e chista è l’ura
ca veni lu Signuri. Cu primura
la via p’a so vinuta priparati
e i strati storti subitu aggrizzati.
A vostra vita d’un tuttu canciati
e a fari opiri boni accuminciati!
L’arvulu ca nun porta bonu fruttu
si tagghia e nta lu focu va distruttu.

La parola putenti di Giuvanni
richiamava li fuddi i tutti i banni,
e lu cori d’ognunu sta a trimari
sintennulu i stu modu priricari.
La genti s’avvicina a dumannari
cosa fari pa vita sò canciari,
picchì sinceru pintimentu prova
e già voli pigghiari na via nova.

Nsinu i Gerusalemmi e da Giudia
na gran fudda di genti ddà vinia.
C’eranu puru tanti farisei
ch’janu a truvallu e puru sadducei.
Virennuli Giuvanni i pruvucava:
“Siti na razza i vipiri! –gridava-
Figghi d’Abramu vuatri vi diciti,
ma l’opiri d’Abramu un li faciti!”

A tutti iddu dicia: “Siddu tiniti
du vesti, picchì una un la ciditi
a cu è ca unn’havi? E u stessu pu manciari,
ca un poviru si pò puru sfamari”.
E priricava puru ai pubblicani:
-ca i genti d’iddi stavanu luntani-
“M’addumannati cosa aviti a fari?
Siggiti sulu quantu è giustu dari!”.

Puru i surdati, ca pi cuntrullari
ci avianu jutu, u stavanu a attintari,
e cuntriti pigghiaru a addumannari:
“E nuatri, comu nn’emu a cumpurtari?”.
E Giuvanni: “La genti un maltrattati,
nenti ca forza a nuddu ci scippati,
-dici- e poi è giustu ca v’accuntintati
da paga chi pigghiati di surdati”.

Pi la genti, ntall’aria si sintia
ch’era arrivatu u tempu du Messia,
e c’era cu nto cori sô cridia
ch’era Giuvanni, e puru ci u dicia.
Giuvanni parra e dici a viritati:
“Nun sugnu ïu chiddu c’aspittati.
Cull’acqua iu vi vattiu p’a cunvirsioni
di piccati e pi fari opiri boni.

Ma chiddu chi già veni appressu i mia
è assai cchiù forti i mia, e a so curria
un sugnu dignu i strogghiri o attaccari.
Ed è propriu Iddu chi v’havi a vattiari,
Spiritu Santu e focu avi a purtari
pi dari vita oppuru cunnannari:
u pruvulazzu o focu p’abbruciari
e u bon furmentu o sicuru sarvari.

Sugnu sulu na vuci nto desertu,
vuci chi grida, e quantu dici è certu.
La via pi lu Signuri priparati
e li strati aggrizzati e allividdati.
Iddu è vicinu e nun pò cchiù tardari.
Pur’iu l’aspettu e lu vogghiu ncuntrari.
Cu mi mannau mi dissi: “un ti scantari,
ca U ricanusci e nun ti pô sbagghiari!”.

Giuseppe Licciardi (Padre Pino)

LASCIA UN COMMENTO

Per Favore scrivi il tuo commento
Per favore inserisci il tuo nome