A visita di Magi

(Matteo 2, 1-12)

Na pocu i jorna avianu già passatu
di quannu a Bettilèm Gesù era natu.
Supra a Giudea Erodi ci rignava
e di tant’anni a tutti cumannava.
Nta ddi jorna, di luntanu, di l’Orienti,
arrivò ddà na carovana i genti
o cumannu di Magi, e si firmaru
propriu a Gerusalemmi, e s’accamparu.

La genti ncuriusita li taliava
e pivveru strammiata ci arristava,
sintennu di sti stranii addumannari:
“Sapiti unni putemu iri a truvari
u Re i Giudei ch’ è natu?”. “Nca havi a stari
nto palazzu du re, un si pò sbagliari”,
pensa qualcunu, e l’accumpagna allura
a la reggia di Erodi cu primura.

Appena Erodi i viri cumpariri,
a caciuni da visita sapiri
subitu voli, e dici: “Cosa sentu?
D’unni vi veni stu cunvincimentu?
A tutta a genti vuatri iti spiannu
dunn’è u re di Giudei, siddu lu sannu.
Di quali re parrati, ca diciti
ca è appena natu. Comu lu sapiti?”.

Li Magi a Erodi cuntanu la storia
comu l’avianu mpressa nta memoria:
“Nuatri studiamu i stiddi di lu celu,
e ultimamenti accumpariu nto celu
na stidda nova, ca nto so linguaggiu
na nascita annunziò d’altu lignaggiu,
du re di li Giudei, e prontamenti
partemu p’adorallu dignamenti”.

Sintennu sta nutizzia, lu re Erodi
assai s’incueta, e quasi quasi esplodi.
Tutta Gerusalemmi è assai turbata,
comu si fussi tinta la mmasciata.
U re teni cunsigghiu, e chiama a tutti
li summi sacerdoti, i scribi, e tutti
chiddi chi sannu leggiri i Scritturi,
chi sunnu du Messia sapituri.

Tutti st’omini istruiti la risposta
trovanu prestu, mancu a fallu apposta:
“U locu dunni nasciri u Messia
pi profeti è Betlemmi di Giudia”.
Chistu ci stava scrittu nte profeti:
“ca a Betlemmi, a cchiù nica di citati
p’a casa d’Israeli avia a spuntari
un re ca l’avia a pasciri e guidari”.

Erodi allura i Magi fa chiamari
e assai dumanni ci cumincia a fari,
pi sapiri quannu è chi propriamenti
ci avia apparsu dda stidda risplinnenti.
Doppu ci dissi:” Bettilemmi è u locu
dunni nasciri avia stu re. Iti ddocu.
Itici prestu e a genti addumannati,
e du Bamminu boni vi nfurmati.

Vi raccumannu, quannu lu truvati,
na mmasciata sicura mi mannati,
picchì mi pari giustu me duviri
ch’iu puru ad adurallu ci aju a jiri!”.
Sintennu sti paroli, i ddà parteru.
Appena da citati iddi nisceru,
arreri ncelu accuminciò a brillari
la stidda, comu s’i vulia guidari.

Quannu vittiru a stidda, a cuntintizza
fu tanta ca spariu ogni tristizza.
Ci jeru appressu finu a chi arrivaru
dunni c’era u Bamminu, e si firmaru.
Traseru ncasa e vittiru o Bamminu
e a so matri Maria stari vicinu.
Cummossi avanti ad Iddu s’inchinaru
e cu tuttu u so cori l’aduraru.

Ci ficiru a Maria i so cumplimenti
e poi, rapennu i scrigni, risulenti,
iddi oru, incensu e mirra ci dunaru
pu picciriddu. Poi sonnu pigghiaru.
Ma nsonnu ci fu dittu d’un turnari
nni Erodi, e ca un ci avianu a parrari.
E allura lesti, a strada iddi canciaru
e o so paisi si nni riturnaru.

Giuseppe Licciardi (Padre Pino)

LASCIA UN COMMENTO

Per Favore scrivi il tuo commento
Per favore inserisci il tuo nome