L’annunziu a Zaccaria

(Luca 1, 5-25)

Ô tempu chi rignava u re Erodi
c’era a Gerusalemmi un sacerdoti
ca i nnomu si chiamava Zaccaria
e appartinia alla classi di Abia,
e pi muggheri a Elisabetta avia
ca da famigghia i Aronni discinnia.
Eranu tutti dui giusti e puri
e osservavanu a Liggi du Signuri.

Ma sta coppia un cordogliu si purtava,
ca nuddu figghiu a casa ralligrava.
Prima di tuttu picchì si criria
Elisabetta sterili, e un putia;
ed ora ca a vicchiaia si sintia,
la stissa età cchiù nun lu pirmittia.
Ma siddu l’omu a strata un pò truvari,
Diu rapi a via pi farini arrivari.

Ed accussì successi a Zaccaria,
ca mentri i so funzioni iddu svulgia
nto tempiu du Signuri cu a so classi,
ci tuccò nsorti, piccomu era a prassi
tra i sacerdoti ch’eranu nservizziu,
d’essiri distinatu p’un offizziu
di granni onuri: putiri abbruciari
l’incensu a Diu davanti a lu so altari.

Granni fu l’emozzioni i Zaccaria,
picchì sta sorti ammattiri putia
sulu na vota nta tutta la vita,
e nta u so cori a gioia fu infinita.
Trasiu nto tempiu p’offriri l’incensu
e u populu, ntall’ura di l’incensu
stava a priari, e vidiri un putia
chiddu ca all’autru latu succidia.

Mentri chi Zaccaria facia u so offizziu,
ci accumpariu all’improvvisu un tizziu
chi stava rittu a dritta di l’altari:
è un ancilu di Diu, un si pò sbagliari.
Arrisagghiò a dda vista Zaccaria
e puru anticchia i scantu iddu sintia.
Ma l’ancilu ci dissi: “Un ti scantari,
picchì na bella nova t’haiu a dari!

La to priera ardenti, Zaccaria,
di Diu vinni esaudita, e propriu a tia
un figghiu to muggheri t’havi a dari
e allura tu “Giuvanni” l’hai a chiamari.
Sta nascita alligrizza havi a purtari
e u to cori di gioia havi a esultari,
ca tanta genti s’havi a ralligrari
pi sta grazia chi Diu vi vosi fari.

È distinatu ad essiri assai granni
stu picciriddu, e mai vinu o bivanni
inebbrianti nvita havi a tuccari
ca lu Spiritu Santu u va a inebbriari
mentri ancora è nta panza di so matri,
e tanti figghi d’Israeli ô Patri,
u Diu di celi, iddu havi a ripurtari
e la spiranza i tutti arrusbigghiari”.

Zaccaria un si pò capacitari
e all’ancilu: “Com’è chi capitari
ponnu sti cosi?” –dici- “iu sugnu vecchiu
e Elisabetta cchiù ‘n si talia nto specchiu!”.
“Gabrieli iu sugnu –l’ancilu arrispunni-
chi staiu di Diu davanti o tronu, d’unni
fuvu mannatu ca t’avia a parrari
e sta bella nutizzia avia a purtari.

Ora ti dicu ca mutu h’arristari
e d’ora innanti cchiù nun pò parrari
finu a quannu un si vidinu avvirari
sti cosi chi ti vinni a rivilari.
E chistu picchi tu un vulisti cridiri
a chiddu c’a so tempu havi a succediri.
A sti paroli l’ancilu scumpari
e Zaccaria sta ancora a taliari.

Nto mentri, tutta a genti chi priava
e a Zaccaria cu pinseru aspittava,
passannu u tempu si maravigghiava
vidennu ca nto tempiu s’adunniava.
Quannu nisciu, a parrari un s’a fidava,
sulu gesti facia e mutu stava.
Tutti caperu ca iddu na visioni
avia avutu nto tempiu a dd’occasioni.

Giuseppe Licciardi (Padre Pino)

LASCIA UN COMMENTO

Per Favore scrivi il tuo commento
Per favore inserisci il tuo nome