A parabula da zizzania

(Matteo 13, 24-30.36-43)

Gesù all’apertu si truvava, e a genti
a so parola avia l’aricchi attenti,
vistu ca ddà, nta chiazza, pridicava
e cu parabuli i cosi c’insignava.
A un certu puntu si misi a cuntari
na parabula nova, pi spiegari
u misteru du mali chi nni ncueta
e a nostra fidi traballanti scueta.

“C’era un omu ca a parti avia sarvatu
u furmentu cchiù bonu, e priparatu
avia u tirrenu ca s’avvicinava
u tempu quannu ognunu siminava.
Cárrica i sacchi cu ddu bon furmentu
e aiutatu di li servi in gran fermentu
va ncampagna e cumincia a siminari,
ca a cuntintizza lu facia cantari.

Ma, quannu ddu travagghiu avia finutu
ed era giustamenti cumpiaciutu,
di notti e notti va lu so nnimicu
nto so tirrenu e, ntempu chi vu dicu,
la zizzania cumincia a siminari
mmenzu o furmentu, ca li fa mmiscari.
Ma nuddu si nnadduna di stu ngannu
e u nnimicu cummiuna un grossu ddannu.

Quannu u furmentu cuminciò a spuntari,
puru a zizzani si vitti affacciari,
e i servi nun sapianu chi pinsari
e o so patruni ci u eru a cuntari.
“Nun siminasti tu u furmentu bonu
nto to tirrenu, comu stu gran tronu,
ca puru la zizzania ora accumpari,
senza chi nuddu a potti siminari?”

Adduluratu allura lu patruni:
“Lu me nnimicu fu, ddu gran marpiuni,
iddu fu ch’a zizzania siminau
e u me travagghiu mi lu ruiinau”
Allura i servi, pronti: “Voi chi jamu
-ci dicinu- e a zizzania la scippamu?”.
“No! –arrispunni u patruni- un si pò fari.
Ora vi spiegu nzoccu cc’è di fari.

Nun putiti a zizzania sradicari
senza chi lu furmentu iti a tuccari.
Li radichi sû nsemmula mmiscati
e cu a zizzania u furmentu scippati.
L’unica cosa i fari è di lassari
ca nsemmula iddi criscinu e aspittari
ca veni u tempu i mètiri, e a stu puntu
faciti i cosi comu vi li cuntu.

Prima tutta a zizzania mi tagghiati,
a fasci l’attaccati e l’abbruciati.
Mititi poi u furmentu e lu tribbiati
e dintra o magasenu lu sarvati”.
Doppu chista parabula, nni cunta
n’autra para, ma l’ura oramai è junta
d’iri a casa. Gesù si susi e dici:
“Ed ora a casa, e Diu vi binidici!”.

Ddoppu ch’iddu saluta a tutta a genti,
versu a casa si movi lentamenti
e i discipuli appressu pi la via
ci fannu tutti bona cumpagnia.
Quannu sû dintra nun ci ponnu stari,
ca na dumanna tutti ci hannu a fari:
“Da zizzania a parabula, ch’ antura
cuntasti a genti, nni la spieghi, allura?”.

“Certu ca vi la spiegu: “Stati attenti!
Lu patruni chi simina a simenti
è lu Figghiu di l’Omu; u campu è u munnu;
bon furmentu, du Regnu i figghi sunnu
e la zizzania i figghi du malignu;
lu nnimicuʻè lu diavulu sfacignu;
a mititura è a fini di lu munnu;
e i mititura l’Ancili i Diu sunnu.

Quannu si cogghi la zizzania, o focu
è distinata picchì un c’è autru locu
dunni sarvarla, e a fini di lu munnu
succedi u stissu. Dunni sunnu sunnu,
tutti i malvaggi, e cu è chi fa piccati,
e l’omini ca o mali sû attacati,
l’adúlteri, li latri e l’assassini,
sû tutti distinati a stessa fini.

U Figghiu i l’Omu, quannu veni l’ura,
tutti l’ancili sô manna, ed allura
tuttu chiddu ca o Regnu un apparteni
comu munnizza ammunziddatu veni
e nto focu pi sempri va a bruciari.
I giusti, nveci, ponnu ora rignari
comu u suli nto Regnu di Diu Patri.
Rapiti boni ‘aricchi, dicu a vuatri!

Giuseppe Licciardi (Padre Pino)

LASCIA UN COMMENTO

Per Favore scrivi il tuo commento
Per favore inserisci il tuo nome