‘A donna Emorroissa

Gesù era a Cafarnau pi’ strata
e appressu ad iddu c’era già ammassata
na fudda ‘i genti chi l’avia atturniatu
e ‘un ci lassava mancu anticchia ‘i ciatu.

Mmenzu a sta fudda c’era ‘na signura
ca si purtava appressu ‘na jattura,
picchì sangu pirdia d’a so’ natura.
Ammatula avia jutu ‘nnè duttura,
ca nenti avia cunchiusu, anzi u malannu
sempre cchiù forza pari ca ja pigghiannu,
pi nun parrari po’ quantu dinari
avia sfrajàtu senza mai sanari.

‘Un sulu chistu, ma ‘sta malatìa
‘n’effettu stranu a tutti ci facìa.
Picchì a ddi tempi ddà c’era l’usanza
ca si di sangu c’era ‘na pirdenza
‘dda genti nuddu la putìa ‘ncugnari
picchì nun si vulìa cuntaminari.

Avianu ormai passatu dudici anni
ch’idda si cunnucìa stu pisu granni
e si sintia davveru disfiziata
e puru du Signuri abbannunata.

Emu ca propriu propriu ‘dda matina
idda avia ‘ntisu diri ca a’ marina
c’era Gesù, e ‘a genti già dicia
ch’iddu tanti miraculi facia.
Parravanu d’un orbu chi vidia
e d’un sciancatu puru ca curria,
di tanti e tanti ch’eranu malati
e foru di Gesù tutti sanati.

Sintennu di Gesù accussì parrari,
di dintra e dintra cuminciò a trimari,
comu si ‘na vucidda ci dicia:
“Havi a finiri sta gran firnicìa!”.
Si susi, nesci ‘i casa e ‘mmenzu a’ genti
s’infila, si fa largu, e ‘ntempu un nenti
è propriu ddà vicinu a lu Signuri:
pi’ l’emozzioni è già tutta sururi.

A so’ menti è un mulinu: “ora ch’è fari?”,
e subitu ci veni di pinsari:
“Si ‘u so’ mantellu arrinesciu a tuccari,
lu me’ frusciu di sangu havi a siccari!”

Ammutta ‘nanticchedda e mmenzu a’ fudda,
senza chi si nni po’ addunari nuddu,
‘dda donna allonga ‘a manu e du Signuri
tocca ‘u mantellu, e allura un gran caluri
senti ‘nna lu so’ corpu e idda capisci
ca u sangu stagghia e a pena so’ finisci.

Gesù ntisi ca d’iddu avia nisciutu
‘na forza chi la donna avia guarutu.
Di subitu si ferma, allura, e dici:
“Cu è chi mi tuccau?”. Petru ci dici:
“Maistru, è ‘na ddumanna chista ‘i fari?
picchì, cca, tutti ti stannu a tuccari!”.

L’occhi iddu gira attornu pi capiri
d’unni pusò ‘a so’ forza di guariri.
‘Dda donna allura comincia a trimari
e p’a vriogna ‘a viri arrussicari.

Si pigghia di curaggiu e si fa avanti,
si jetta nterra, allura, e fra li chianti,
ci dici a virità, ma ormai si senti,
ddoppu tant’anni, bona, finalmenti.

Gesù ‘a talìa e dici: “Figghia, viri
chi maravigghia fici la to’ firi?
Ora va’ ‘n paci, ca tu si guarita
di lu to’ mali, e ci hai ‘na nova vita!”

Giuseppe Licciardi (P. Pino)

 

 

 

 

 

 

 

 

LASCIA UN COMMENTO

Per Favore scrivi il tuo commento
Per favore inserisci il tuo nome