U ‘ndmoniatu di Gerasa

Tra d’iddi già s’avianu datu a vuci
di truvarisi a mari ‘e primi luci,
picchì dda jurnata si nn’avianu a stari
belli tranquilli cu Gesù a parrari
‘nna un postu dunni nuddu li ‘ncuitava
mentri Gesù li cosi ci spiegava.

Petru ed Antria la varca pripararu
e ad unu ad unu tutti ci acchianaru.
Mentri c’attravirsavanu lu mari
un vinticeddu cuminciò a ciusciari
e si sintianu tutti arricriati
e di ‘ddu beddu friscu accarizzati.
‘Nna menti ‘i tutti c’er la pinsata
ca l’aspittava ‘na bedda jurnata.

Ma appena c’arrivaru all’autru latu,
chi di genti pagana era abitatu.
mancu eppiru lu tempu di sbarcari
ca vittiru qualcunu avvicinari
di cursa versu d’iddi, chi gridava
e cu li gesti puru amminazzava.

Di ‘mmenzu a li sipulcri iddu niscia
cu li vesti sfardati, ca parìa
un veru pazzu, ca p’ indemoniatu
da genti du paisi era pigghiatu,
diavulu ca du ‘nfernu avia scappatu.
Quanti voti ci avianu pruvatu
ad acchiapparlu, e puru ‘ncatinatu
l’avianu ‘nta li cippi e bastuniatu.

Cu l’occhi ‘i fora chiddu li taliava,
rumpia i catini e li cippi scippava
cu na forza terribili e li jttava
comu fila di frasca, e poi scappava
currennu p’i muntagni e li vaddati
e lu pettu pigghiannusi a pitrati.
La genti di tirruri si pigghiava
vidennulu ‘i luntanu, e s’ammucciava.
Cu li capiddi all’aria iddu currìa
e poi ‘nna li sipulcri si ‘nni jia,
comu si fussi chidda la so’ casa,
mezzu a li morti, ‘nveci ch’ a Gerasa.

Virennu chistu straniu chi gridava
e contru ad iddi già s’avvicinava,
l’apostuli pruvari un gran scantazzu,
picch’iddu s’agitava comu un pazzu.
Gesù ‘nveci è tranquillu e ‘un si scumponi
puru si chiddu grida e fa musioni.

E ‘nfatti, quannu arriva ‘dda davanti,
si jetta addinucchiuni sull’istanti
e davanti a Gesù ‘un po’ fari nenti,
anzi trema e ci dici tra li denti:
“Picchì vinisti ‘cca, Figghiu di Diu?
Chi voi di mia ca mi turmenti? ch’iu
sugnu u patruni du sta criatura,
lassami ‘n paci, ‘un darmi sta turtura!”

Ma Gesù fermu lu cumanna e dici:
“Diavulu ‘nfami, lassa st’infilici!”
E poi ci dici: “Dimmi lu to’ nomu!”.
“Ligioni -ci arrispunni- è lu me nomu,
picchì semu un munzeddu di dimoni”.
“Nun ni cacciari fora ‘i sta regioni
-c’insistinu- orammai semu abituati
a stari ‘nna sti lochi sdisulati”.

C’era ‘nna ‘dda muntagna a pasculari
un brancu ‘i porci ca un si po’ cuntari.
Allura li dimoni: “Pi favuri,
mannani ‘ddà -ci dicinu o Sugnuri-
ca trasiri putemu ‘nna ‘dd’armali:
un postu o ‘nautru pi nuatri è uguali”.
Gesù ci l’accunsenti, e ‘nta un mumentu
successi un pandemoniu ‘i fari scantu.
‘Ntra ‘ddi armali ci fu un gran muvimentu:
parsi ca si muvia nu reggimentu
di porci chi grirannu cu gran straziu
si jettanu ‘nto mari a precipiziu,
e l’unu appressu all’autru va anniannu,
mentri na mala morti va truvannu.
Tutti chiddi chi vidinu sti fatti
ci arrestanu allucuti e stirrafatti.

Scappanu li guardiani pi lu scantu
e currinu o paisi comu u ventu,
cuntannu a tutti lu tremendu fattu
du brancu ‘i porci ‘i subitu distruttu,
e tutta ‘a storia avia cuminciatu
di quannu chi Gesù ‘dda avia sbarcatu.

La genti nesci ‘i casa ‘ncuriusita
e va trova Gesù, tutta stupita
di vidiri ca chiddu ‘ndemoniatu
è compostu e tranquillu sta assittatu,
a tutti surrirennu, liberatu
di lu dimoniu ca u tinia attaccatu.

Ma sunnu puru assai suggezionati
di tutti l’autri cosi capitati,
e dicinu a Gesù d’un si siddiari,
ma di ‘ddu postu s’avi alluntanari.
Gesù nun si la pigghia, nè s’affenni:
sunnu sulu scantati, e lu cumprenni.
E araciu araciu cu la so’ cumarca
si movinu pi jiri ‘nta la varca.

Ma ‘ddu picciottu ch’era ndimoniatu
s’avvicina a Gesù cu’ cori gratu
e ci dici ca cu Iddu voli stari,
e ci addumnanna si lu po’accittari.
Gesù u talia e poi cu granni affettu
ci dici ca pi iddu avi un prugettu
chi sulu iddu po’ rializzari,
sulu ca ‘nna so terra avi a ristari.
“Torna a to’ casa, ‘mmenzu ‘e to’ parenti
ca t’hannu ormai sirenu e sanu ‘i menti.
A tutta la famigghia hai a cuntari
chiddu chi pi tia fici lu Signuri;
ca stu prudiggiu mai s’havi a scurdari
e lu cori di tanti havi a tuccari”.

Au giuvani ci piaci sta parrata
ed è cuntentu ca, ‘nna so’ cuntrata,
a so’ famigghia e a quanti po’ ‘ncuntrari
l’opira du Signuri po’ cuntari.
E accuminciannu di la so’ famigghia,
jinchi li cori di gran maravigghia.

Giuseppe Licciardi (Padre Pino)

 

 

 

 

 

 

LASCIA UN COMMENTO

Per Favore scrivi il tuo commento
Per favore inserisci il tuo nome