I discipuli di Emmaus

(dal Vangelo di Luca 24, 13-35)

Lu jornu ca ‘u sepulcru fu truvatu
apertu e cu la petra misa ‘i latu,
era lu primu jornu da simana,
e si viria ca c’era un’aria strana
tra ‘u gruppu di discipuli, stunati
di cosi chi vinianu cuntati,
tutti successi ‘na la matinata,
ca ‘a menti un era ancora arrisitatta.

Nun sapennu cu è c’avia ragiuni,
dui tra d’iddi truvaru la caciuni
pi ghirisinni a casa, amariggiati,
lassannu tutti l’autri scunsulati.
Pígghianu ‘a via ca a Emmaus cunnuci,
– setti, ottu migghia ‘i strata a occhiu e cruci –
e pi’ strata, pi’ forza lu discursu
battia su chiddu ca già avia successu.

E mentri ch’iddi su’ attamaticati,
pistanu e ripistannu scunfurtati
tutti li fatti chi ci avianu statu,
a iddi s’avvicina, scanusciutu,
Gesù in persuna, cu passu affrittatu
e araciu araciu si ci metti allatu.
Ma puru ca lu virinu ‘i vicinu,
pi iddi è sulamenti un pilligrinu.

Sulu ca, a un certu puntu, iddu ‘i scummetti
e ci addumanna: “Chi sunnu sti fatti
chi stati riscurrennu strata strata?”.
Si fermanu un mumentu e ‘na taliata
ci dunanu. Hannu a faccia siddiata,
e chistu già si viri a’ prima ucchiata.
Ma sintennu u bisognu di sfuari,
cu ddu straniu si mettinu a parrari.

Tra i dui, chiddu chi prima ci arrispunni
Cléopa si chiama, e:”Mi vo’ diri d’unni
tu stai vinennu? -dici- ‘Un hai sintutu
soccu a Gerusalemmi ha succirutu?
Nno’ chianu di lu tempiu e pi li strati,
e in ogni casa, in tutta la citati
per ora nun si parra d’autri cosi…”
E chiddu ci addumanna: “Quali cosi?”
“Pi’ casu, nun hai ‘ntisu mai parrari
di tuttu chiddu c’ha saputu fari
Gesù di Nazaret, un gran profeta,
ca ancora a so’ parola forti e queta
sintemu dintra l’anima parrari?
E poi comu si ponnu mai scurdari
tutti i prurigi fatti cu’ putenza,
guarennu malatii d’ogni simenza?

Tutta la genti appressu ci curria,
nna’ Galilea e puru nna’ Giudia,
picchì cridianu ch’era lu Missia,
vidennu ‘i granni cosi chi facia.
Picchì sempre facia opiri boni
e avvicinava a tutti li personi,
e a tutti facia sentiri ca un Patri
ci avemu chi si pigghia cura ‘i nuatri.

Ma chiddi chi cumannanu nno’ tempiu,
e fannu ‘u bonu comu ‘u tintu tempu,
a Gesù nun putianu suppurtari,
ca ci dicia li cosi chiari chiari,
e ‘na caciuni vosiru attruvari
p’accusallu e pi fallu cunnannari
a morti di Pilatu, e misu ‘ncruci
muriu isannu ‘o Patri la so’ vuci.

Nun sulu iu, ma tutti l’autri amici
cu Iddu nni sintiamu felici.
Pi tutti nuatri Iddu era lu Missia
chi libbirari Israeli putia.
Tri gghiorna già passaru ch’iddu è mortu
ma nuddu chi l’ha vistu già risortu.
Ma ‘emu sintutu cosi, e chistu è veru,
ca ‘ntrubulu nni misiru ‘u pinseru.

Alcuni di li fimmini, cu scuru,
si nni jeru d’unni c’è la sepultura,
e dicinu ca aperta l’ attruvaru,
ma ‘un c’era nuddu, e poi si prisintaru
davanti ad iddi du’ ancili, dicennu
ca Gesù è vivu, e i fimmini currennu
a Petru ed a Giuvanni ci ‘u cuntaru,
ch’ jeru ‘o sepulcru, ma Iddu ‘un lu ‘ncuntraru.

Ora, ti pari ca putemu stari
tutti ‘sti fantasii a’ assicutari?
Gesù è mortu, e nenti c’è di fari.
É inutili chi stamu a raggiunari!
E vistu comu a storia ju a finiri,
ci arristamu delusi di muriri,
e i nostri amici vosimu lassari,
ca un vulemu cchiù avirici a chi fari.

Allura ‘u furasteru isa la vuci
e ci dici cu forza: “Già, la cruci
nun trova postu ‘nta la vostra testa!
Lu viu ca siti propriu duri ‘i testa.
Nun sapiti chi dici la Scrittura
a propositu ‘i tutti li dulura
ca lu veru Messia avia a patìri
e chi alla fini poi avia a muriri?

E cu’ pacienzia cuminciò a spiegari
tutti i cosi ch’ avianu a capitari
a lu Messia, e tuttu era già scrittu,
comu Mosè e i Profeti avianu dittu.
Lu straniu ci parrava cu passioni
e i due sintianu ‘na forti emozioni,
ca ‘dda parola ‘ncori ci trasia
e ‘na gran paci dintra ci scinnia.
Mentri c’ancora parranu, la strata
li porta finu a Emmaus, e all’intrata
lu furasteru fa pi’ continuari,
comu si ancora strata avissi a fari.
Ma i due ora ‘un lu vonnu cchiù lassari
e cu ‘nsistenza lu stannu a priari:
“Viri ca u suli già sta pi cuddari.
Resta cu nuatri!”. E u ficiru firmari.

A’ casa pripararu pi’ manciari
e a tavula lu ficiru assittari.
Poi lu ‘mmitaru a fari la priera.
Iddu lu pani pigghia, e, a so’ manera,
lu binirici isannu l’occhi ‘ncelu,
e poi ‘u rumpi, e allura comu un velu
di subitu di l’occhi a iddi ci cari,
e virinu a Gesù, chi già scumpari.

Si susinu di cursa e arrè ‘nviaggiu
si mettinu lassannu lu villaggiu.
Comu pecuri spersi fora a via,
c’avianu abbannunatu a cumpagnia,
lu bon pasturi si li ju a circari.
Ora ‘un virinu l’ura d’arrivari
tra l’amici e gridari po’ cu arduri:
“Cu i nostri occhi vittimu o’ Signuri!”

Giuseppe Licciardi (Padre Pino)

LASCIA UN COMMENTO

Per Favore scrivi il tuo commento
Per favore inserisci il tuo nome