A trasfigurazioni di Gesù

Era ‘na bedda jurnata ‘i primavera
e ncelu, oddiu, ‘na nuvula si c’era.
Gesù ca ben canusci chisti banni,
si pigghia a Petru, Giacumu e Giuvanni
e supra ‘na muntagna i fà acchianari,
pi stari anticchia a parti, e pi’ priari.

Nta un postu bellu commiru iddi vannu,
e mentri ca Gesù ddà sta priannu,
la facci sua s’illumina e straluci,
e puru i vesti su’ chini di luci.
Ora eccu ca i tri apostuli ddà stannu
a bucca aperta stu fattu ammirannu.

All’improvvisu, allatu a lu Signuri,
apparinu sulenni du’ figuri:
sunnu amici di Ddiu, Mosè ed Elìa,
ca ora a Gesù ci fannu cumpagnia,
e ddà tra d’iddi stannu a cunvirsari
di chiddu ca a Gesù ci havi a passari.

Petru è tuttu pigghiatu ‘i ‘sta visioni,
ca ncelu lu fa sentiri, e pruponi:
“Signuri, quantu è bellu cca ristari,
ca nun finissi mai di cuntimplari!
Chi ti nni pari, s’iu tri tenni muntu?
Tantu ‘un ci voli assai, tempu ca u cuntu!
La prima tenna muntu iu pi tia,
poi n’autra pi Mosè, e n’autra p’Elia”.

Iddu ‘u dicia tantu pi parrari,
picchì nun si putia capacitari.
Ma mentri ancora parra, di lu celu
na nuvula splennenti, comu un velu
supra d’iddi si posa e ca so’  luci
quasi ‘i cummogghia. E allura ‘na gran vuci
si senti, comu un tronu avissi statu:
“Chistu è li Figghiu miu, lu beniamatu;
d’Iddu Iu mi cumpiaciu a tutti l’uri,
ca sempre è prontu a fari ‘u me vuliri.
A Iddu, e sulu a Iddu a’ti ascutari!”
Chistu si ntisi cu paroli chiari.

L’apostuli, pigghiati i gran timuri,
scoppanu a faccia nterra e cu trimuri
stannu a buccuni e su terrorizzati.
Gesù si ci avvicina: “Un vi scantati!
– ci dici, picchì i viri arrisagghiari,
appena ca a li spaddi ‘i sta a tuccari –

“susitivi di ddocu, a cu aspittati?”
Isanu l’occhi e tutti stralunati
attornu si talianu, nun virennu
nuddu, sulu Gesù chi sta rirennu.
“É  l’ura di turnari tra l’amici,
c’a valli già nn’aspettanu” – ci dici.

E poi, cu vuci seria ci cumanna
d’un parrari cu nuddu da vicenna,
di nsoccu avianu vistu e avianu ntisu,
finu a ca  u Figghiu ‘i l’omu, doppu occisu,
di li morti saria risuscitatu
e di lu Patri suu glorificatu.

Scinnennu da muntagna, pi la strata,
già tutta sta visioni era scurdata.
Ma ormai era mpressa nfunnu di lu cori,
comu na luci chi giammai nun mori.

Giuseppe Licciardi (Padre Pino)

LASCIA UN COMMENTO

Per Favore scrivi il tuo commento
Per favore inserisci il tuo nome