A Paràbula di jurnateri

(Vangelo di Matteo 20, 1-16)

Strata facennu, e porti d’un paisi
Gesù si ferma, dunni chi sû misi
li jurnateri ncerca di truvari
cu li chiama pi ghiri a travagghiari
e buscarisi u pani pi dda jurnata,
ca na famigghia av’a essiri sfamata.
Gesù s’assetta, comu soli fari,
e si metti a parabula a cuntari.

“Vi parru di li cosi di u celu,
sirvennumi d’esempi comu un velu.”
Succeri ca un patruni, di matina,
nesci da casa e trova a chiazza china
di jurnateri ca stannu a aspittari
cu li chiama pi falli travagghiari.
P’un dinaru a jurnata è la dumanna:
iddu li pigghia e a la vigna li manna.

Ma subitu capisci ca nta vigna
c’è assai travagghiu ‘i fari: la gramigna
s’avi a scippari, e poi s’avi a zappari
tuttu u tirrenu, e poi s’hannu a putari
tutti li viti, e poi s’hannu a arruciari,
si belli rappi si vonnu attruvari
quannu veni a staciuni da vinnigna,
ch’ è na gran festa pi tutta la vigna.

Allura scinni a chiazza versu i novi,
e tanti jurnatera ddà ci trovi,
ca nuddu a travagghiari avia chiamatu
e ci piacissi d’essiri ngaggiatu.
Li chiama: “Puru vui, a travagghiari
viniti nta me vigna, ca di dari
chiddu ca è giustu vi prumettu”, dici.
Accettanu ed ognunu u binirici.

 

Ma, vistu lu bisognu, torna arreri
e trova ancora c’autri jurnateri
stannu aspittannu d’essiri chiamati
e puru a menzu jornu sû ngaggiati.
E a stissa cosa ê tri fa lu patruni.
Ma versu i cincu, arreri, du purtuni
scinni nta chiazza e vidi tanta genti
ca ddà si trova senza fari nenti.

Iddu ci dici: “Cosa stati a fari
tutta a jurnata ccà senza chiffari?”
Ci arrispunneru cu vuci angustiata:
“A nuatri nuddu ni pigghiò a jurnata”.
Iddu ci dici a tutti: “Di primura
iti nna vigna mia, puru a chist’ura!”.
Bisognu nun ci fu di replicari,
ca di cursa sinni ieru a travagghiari.

Quannu si fici sira, lu patruni
ad ognunu -si sa- cuntu e ragiuni
voli dari, e ci dici o so fatturi:
“Ad unu ad unu paga pi lavuri
a tutti l’operai, ma a accuminciari
di l’ultimi, pi ai primi poi arrivari.
Chiddi di cincu pi primi chiamaru
e a ognunu d’iddi ci attuccau un dinaru.

Virennu chistu, i primi a immaginari
si misiru: “Chiossà nn’avi a tuccari!”.
E nveci quannu ddà si prisintaru
a ognunu d’iddi fu datu un dinaru,
ca veramenti mali ci arristaru,
e contru a lu patruni accuminciaru
a murmurari: “Chisti travagghiaru
un’ura sula e u stissu si pigghiaru!

Ti pari giustu ca na sula urata
pi chiddi fu cuntata pi jurnata?
E nuatri, ca a carina nni rumpemu
o picu o suli, u stissu ricivemu!”
Amicu -dissi o primu lu patruni-
tortu un ti staiu facennu, e cu ragiuni
iu ti staiu dannu quantu era accurdatu
di sta matina, o puru l’hai scurdatu?

Quantu ti spetta, pigghiati e vatinni.
Si all’ultimi un dinaru poi mi vinni
di vulirici dari, un t’ê livatu
nenti da to sacchetta, sulu ha statu
picchì u me cori è bonu. O ti dispiaci
si dugnu li me sordi a cu mi piaci?”.
É daccussì, ca l’ultimi sû i primi,
ed ultimi sarannu nveci i primi!”

Giuseppe Licciardi (Padre Pino)

LASCIA UN COMMENTO

Per Favore scrivi il tuo commento
Per favore inserisci il tuo nome